duminică, 7 mai 2017

BEL-AMI - GUY DE MAUPASSANT



Vro douăzeci de zile n-am mai citit un rând. Vezi, Doamne, îmi uitasem pascal una dintre cărțile începute la Timișoara. N-o contat că aveam alte patru în aceeași fază, o vreu pe aia, cum de am putut să o uit. Apoi am văzut pe televizor un promo la un film, Bel-Ami. Părea ceva cu trădări, desfrânări, alte epoci. Am căutat cartea, știam că o am în biblioteca mamei ș-am citit-o în ultima noapte din casa cea frumoasă. Întâmplarea o făcut ca exact după vro trei zile, când am mai ajuns eu la televizor iară, după miezul nopții, să prind și începutul filmului. 

N-am citit nimic de autor până la această carte. De n-aș fi avut o listă lungă cu volume pe care-mi doresc foarte mult să le întâlnesc, azi mi-aș fi comandat o alta nesocotind interdicția pân nu te angajezi, nu mai cumperi cărți (de la mine pentru mine îi regula desigur, deci ușor de încălcat)

Am citit cele trei sute de pagini pe nerăsuflate. Există povești, ăstea cu servitori, amanți, trădări răsunătoare, dueluri, moșteniri, săraci,  baluri, biserică, care mă absorb exact ca-n copilărie. 

Georges Duroy este un subofițer sărac, efectuase trei ani serviciul militar în Algeria. Acum e funcționar de șase luni la Căile ferate, un angajat muritor de foame.  M-o-nervat cele câteva minute de film pentru că au sărit complet peste etapa asta, una desenată pe foarte îndelete în roman: nu-i ajung banii pentru toate mesele zilei, trebuie să aleagă între prânz și cină, când moare de sete e nevoie și de bani pentru bere și recalculează strategic fiecare bănuț. Întâmplător îi apare-n cale un fost coleg de armată, Charles Forestier, azi jurnalist. Cu ajutorul acestuia și a soției sale, Madeleine, izbutește să publice într-unul dintre ziarele puternice ale vremii. 1890 e anul văzut în film, în carte n-am băgat de seamă vro dată (excepție 1885 de pe ultimul rând, probabil anul scrierii romanului). E debutul trecerii la alt nivel, de la mansarda împuțită în care supraviețuia într-o sărăcie lucie este teleportat într-o lume în care banii sunt întorși cu lopata. Aterizează exact în cercurile care dețin puterea de a schimba guverne, de a dirija mari specule financiare. Ce-i strașnic în tot tabloul acesta, care nu diferă cu nimic de cel în care suntem marionete astăzi, este FEMEIA. În spatele tuturor conților ălora, a miniștrilor, a ziariștilor croșetează sforile o fumeie or mai multe, în carte n-apare niciuna care să nu fie și amantă. Nu există niciun rând care să schițeze vruna dintre imaginile porno pe care le-am văzut în cele câteva clipe de peliculă. Și domnul Georges urcă treptele înavuțirii cu viteza vântului. Deh, era fermecător și toate nevestele astea de bărbați bogați, bătrâni și grași îi picau ca muștele. 

Doamna Clotilde de Marrellle, prima dintre femeile din lista cea lungă, are o fetiță care este la rându-i cucerită de farmecul domnului Du Roy. Nu e cucerită în trei secunde cum arată filmul. Era un copil timid, retras, ea este cea care îl numește pentru prima dată Bel-Ami, identificare preluată apoi de membrii întregului cerc. 

Nu știu de-am urmărit 15 minute din film, miezul nopții pentru mine este o oră imposibilă pentru astfel de îndeletniciri, dar văz că nu mă mai opresc din a compara. Fac parte dintre oamenii, adică sper că nu-s singura, care cred că ecranizările n-ar trebui să existe de nu respectă virgula cărții. La operele care mă bântuie mult după lectură refuz vizionarea filmului. Zâmbesc gândului că imaginile construite cu ajutorul cuvintelor sunt mult mai puterrnice decât cele oferite d-un ecran, d-un om (m-am răzgândit la oameni și la inventariat alte categorii pentru că din fericire există trăiri pe măsura cărora cuvintele deja inventate sunt imagini palide). 

Robert Pattinson îl interpretează pe Georges. Eu mai mult decât vârcolac nu l-am văzut în cele câteva minute, dar asta mi-e o prejudecată. În capul meu personajul lui Maupassant era mai degrabă un Alain Delon prin capacitatea de seducție. Uma Thurman este Madeleine, iară Christina Ricci e Clotilde. E un film pe care-l voi căuta, măcar să mă-nervez pân la capăt.

Modul previzibil în care sfârșesc unele dintre destine mi-o amintit de Legăturile primejdioase ale lui Choderlos de Laclos, ASTEA. Nu se acordă prea mare atenție dramei prin care trec amantele abandonate, era să scriu victime, dar nu văd ce-i nedrept în faptul ca moneda pe care o plătesc pentru că-și înșeală bărbații să fie tot o trădare, cea a ibovnicului. Pentru vremile în care singurele motive pentru care doi oameni ajungeau căsătoriți țineau de interese financiare or de statut social n-aș fi atât de drastică. Ziceam că în romanul lui de Laclos m-a fermecat zbuciumul sufletesc de dinainte și de după abandon, cum însă în Bel-Ami eroinele au doar darul de a dospi puterea Fermecătorului, făr de drept la suferință și cum domnului viitor rege, împărat, dracu știe unde s-o fi oprit îi lipsesc cu desăvârșire căințele, n-am avut parte și de latura mea preferată, aia grea cu suferit alături de personaj, bocit, nerespirat. 

Emoțiile cele mai puternice mi le-au oferit cele câteva scene în care moartea este personajul principal, cum altfel când e unul dintre eroii mei preferați. În rest, dulcegăriile de Casanova, toate te iubesc-urile alea făr de conținut le-am citit cu reținerea femeii care adoră cuvintele întâi și abia când e prea târziu le cerne minciunile. Tot printre pasajele preferate sunt cele două ori trei în care Bel-Ami se privește în oglindă. Deh, am avut ghinionul să văz cât de făr de atenție la detalii o fost ecranizată una dintre aceste scene. 

Pe foarte scurt despre moarte, sunt vro câteva pagini, dedicate ei, c-are m-au uluit prin frumusețe (bolduitul e din vina mea).

...Da, m-a fărâmițat, ticăloasa; a desăvârșit cu binișorul și groaznic lenta nimicire a întregii mele ființe clipă de clipă. Și acum, mă simt murind cu fiece lucru pe care îl fac. Fiecare pas mă apropie de ea, fiecare mișcare, fiecare răsuflare grăbește mârșava ei operă. A respira, a dormi, a bea, a mânca, a munci, a visa, tot ce facem înseamnă a muri. Într-un cuvânt, a trăi înseamnă a muri. (...) Eu o văd acum, de atât de aproape, că îmi vine câteodată să ridic brațul , s-o alung. Acoperă pământul și umple văzduhul. O văd pretutindeni. Micile animale strivite pe drum, frunzele care cad, firele albe zărite în barba unui prieten îmi pustiesc inima și-mi strigă: Iat-o! Îmi otrăvește tot ce fac, tot ce văd, tot ce mănânc și tot ce beau... pag. 112
... Și nici o ființă nu se mai întoarce niciodată... Tiparele statuilor, tiparele în care se refac mereu obiecte la fel, se păstrează; dar trupul meu, obrazul meu, gândurile mele, dorințele mele, nu se vor mai ivi niciodată. Și totuși, se vor naște milioane, miliarde de ființe care vor avea, în câțiva centimetri pătrați, un nas, ochi, o frunte, obraji și o gură ca mine, și un suflet ca al meu, fără ca eu să mai renasc vreodată,  fără ca măcar ceva din mine, din mine anume, să mai reapară în aceste nenumărate și deosebite ființe, nemărginit de deosebite, deși aproape la fel. De ce lucru să te agăți? Către cine să înalți strigăte de deznădejde? În ce putem crede? Toate religiile sunt stupide cu morala lor copilăroasă și făgăduielile lor egoiste, de o înspăimântătoare prostie. Numai moartea e sigură... pag. 113

*  Bel-Ami - Guy de Maupassant, editura Prietenii cărții 2002, colecția Heritage, 302 pagini. Traducere din limba franceză Radu Malcoci.


___________
Anu ăsta am mai citit:
  1.  Shining - Stephen King
  2.  Colorado Kid - Stephen King
  3.  Misery - Stephen King
  4.  Supunere - Michel Houellebecq
  5.  Miercuri, respirăm - Ioana Chicet-Macoveiciuc
  6.  Visul - Emile Zola 
  7.  Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt
  8. Adio - Honore de Blazac
  9. Hituri celebre din epoca Showa - Ryu Murakami
  10. Jurnal intim (1) - Marin Preda
  11. Jurnal intim (2) - Marin Preda
  12. Luni de fiere - Pascal Bruckner
  13. Luminița, mon amour - Cezar Paul-Bădescu
  14. Dragă viață - Alice Munro
  15. O mie de nopți - E.K. Johnston

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu