vineri, 28 februarie 2014

Fata cu portocale - Jostein Gaarder



 Când  am primit pe mail centralizarea rezultatelor pentru Biblioteca Bloggerului Român – o să fie publicată pe 4 martie la ora 10 - şi după ce mi-am promis să citesc cel puţin 29 de cărţi în 2014, de ce 29 n-am habar (mi-o sunat bine 29 din care să fac un top al primelor 10 la început de 2015),  mi-o atras atenţia Fata cu portocale,  pe care am citit-o în 2009 dar i-am cam uitat povestea. 


Căutînd pe net despre ce fu vorba mi-am amintit olecuţă şi mi-o plăcut tare  întrebarea cu care s-o relansat mult după 2009 “tu ştii care  este povestea întâlnirii părinţilor tăi?” . Am răspuns nu,  n-am habar, dar sigur ştie soră-mea or de n-o şti, greu de crezut, o-ntreb pe mama că tot am drum.
Să vă spui ce aveam habar. Ştiam de la tata că de mergeau împreună undeva asta însemna că mama era pe un trotuar, el pe ălălaltu şi asta se chema împreună. Mă rog, tatei îi plac mult exagerările! Apoi, ştiam de la bunicu’, tatăl mamei, că atunci când l-o văzut prima dată pe flăcăul odraslei i-o cerut buletinul, ce informaţii l-o interesat de acolo iară nu mai ţiu minte. Mai ştiu că tata îi ducea mamei flori ascunse  în geanta cu care mergea la balastieră. Şi, de mă gândesc bine, parcă am auzit c-o fost dragoste la prima vedere, adică mama era vânzătoare la restaurantul cu autoservire din gara unde tata făcea naveta. Doar asta tre să verific la doamna soră mea care ştie şi toaca din cer.

Apoi, am regăsit în carte fragmentul:
“P.S. pentru tine, cel care citeşti această carte. Este doar un mic sfat confidenţial:
Întreabă-i pe părinţii tăi cum s-au întâlnit. Poate îţi vor povesti o istorie palpitantă. Întreabă-i pe fiecare , de fapt, pentru că nu este sigur că-ţi vor povesti acelaşi lucru. “ 


Tot pe internet am citit că-i o carte uşurică, c- un subiect repetat la infinit în alte filme or scrieri, că personajele nu-s credibile pentru timpurile astea.

Pe mine m-o-nduioşat pân la lacrimi povestea băieţelului făr de tată de la 4 ani,  care la 15 primeşte o scrisoare de la bărbatul dispărut (tatăl, medic, moare în urma unei boli incurabile şi-i scrie cu ultimele energii fiului său o poveste adevărată pe care i-o ascunde în căruciorul lui roşu de bebeluş).
Mie nu-mi plac cărţile poliţiste, nu  intuiesc cine-i criminalu’ pân la ultima pagină şi atunci îs tare nedumerită de unde până unde fu ăla, aşa că pe mine m-o captivat întâlnirea tatălui său cu fata cu portocale de la un capăt la celălalt.
Mi-o plăcut grozav dialogul dintre cei 2 construit pe o punte unde unul există iară celălalalt  o existat. Pasiunea lor comună,  astronomia, spaţiul cosmic, telescopul Hubble, care se dezvăluie  pe multe pagini din carte,  m-o răvăşit  reamintindu-mi  de emoţia şi truda celor  3 ani în care omul meu din viaţa aceea o muncit zi lumină la construirea unui telescop de la zero prin care să-mi ofere luna de pe cer şi am zâmbit că-n viaţa asta de apoi mi-s încă în suflet  multe informaţii hubleiste.


Este o poveste senină despre suflete pereche , despre soartă şi capătul cel scurt al lui “până moartea ne va despărţi”, despre oamenii ce trăiesc în noi la infinit făr de timpi vindecători. E doar o carte, dar mi-o-ntărit credinţa că nu murim decât atunci când dispărem din gândurile celor dragi.


Mi-o plăcut tare:
“Cel ce nu trăieşte clipa, nu trăieşte niciodată. Dar tu, tu ce faci?”
“Dacă două persoane nu fac altceva decât să se caute una  pe celălaltă, nu este de mirare dacă se întâlnesc cu totul întâmplător.”

În carte o mare însemnătate se acordă unei singure întrebări:

“Tu ce ai fi ales dacă ai fi avut posibilitatea? Ai fi ales să trăieşti scurt timp pe Pământ, pentru ca numai după câţiva ani să fii smuls de acolo, fără ca vreodată să te poţi întoarce? Sau ai fi refuzat?
Ai doar aceste două alternative, căci aşa sunt regulile. Dacă alegi să trăieşti, atunci alegi să şi mori.”

Pentru mine există un singur răspuns şi atunci n-am prea priceput care-s dilemele. Am în suflet intersecţii de o secundă şi n-am nimic din împreunări de ani, zâmbesc unei nopţi răcoroase în sunet de talăngi şi nu-mi amintesc nimic din şiruri de alte multe, un gest, o emoţie şi un ocean de nimic.

“- Mă gândesc la nopţi ca aceasta, pe care eu nu am voie să le trăiesc…
-  Şi totuşi ai fost aici. Lucky you.”

Am citit-o-n  paralel cu alte 3 cărţi. De ea m-am ţinut să fie prima căreia-i  citesc ultimul rând pentru că a fost singura repede citibilă. Cartea viselor aş paria că n-o termin pân la Crăciun- deşi am un început un proiect grozav cu ea -  şi nici Îmblânzirea divinei egrete. Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut  nu m-am străduit a o termina pentru că am nevoie de ea pentru cele 8 ore de mers cu trenul de la sfârşitul săptămânii.
Ne recitim împrămăvăraţi împrămăvăriţi mărţişoriţi după 1 martie!

2 comentarii:

  1. Si zici ca asta ti-a mers la inima? Parca este prea vesela si portocalie pentru gustul pe care ti-l stiam eu :P
    Asta as citi-o si eu cu mare drag, deci o caut :D Tare mi-a placut sa te citesc azi! Sa ai o baba asa cum ti-o doresti! :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se pare c-am multe gusturi, cateva portocalii si multe negre:)) Sa ai o saptamana limpede, Crisa!

      Ștergere